mircea boboc

The Newest

EU SUNT COSMIC

De MIRCEA BOBOC

Eu sunt cosmic…

I
O nucă îşi reneagă creanga, înecându-se în valurile statice ale unui pământ răbdător. În urma impactului se dezbracă de coaja verde, rostogolindu-se ameţită la picioarele mele. O ridic prin simpla încordare a privirii până-mi pluteşte deasupra degetelor şi gândesc: ”Ce lume ciudată! Pe aici toate fiinţele stau ascunse în haine multiple, ba chiar îşi construiesc ziduri artificiale şi măşti.” În timp ce meditez, crusta maronie se deschide, dezvelind miezul.”Totodată îşi devorează una alteia ceea ce au mai de preţ: Sinele.”
- Bună ziua! Mă scuzaţi pentru îndrăzneală, dar păreţi oarecum buimăcit. Vă simţiţi bine? Poate că v-aţi rătăcit. În acest caz pot să vă ajut.
Creatura cu baston, armă şi o uniformă albastră ce o individualizează de ceilalţi oameni mă priveşte plină de suspiciune. Mi se pare o întrebare atât de ciudată; aş putea să fiu altfel decât fericit?
- Da, sunt bine.
Mă aşez pe bancă în faţa Universităţii. O persoană îmbrăcată mizerabil şi însoţită de un patruped şchiop întinde mâna semenilor, primind cercuri metalice. Se apropie de mine la fel de umil şi presupun că vrea acelaşi lucru. Modelez în interiorul pumnului pielea elastică a Nimicului, oferindu-i obiectele râvnite. Ochii săi plini de recunoştiinţă îmi mulţumesc. În stânga mea, o fiinţă umană de sex feminin mă priveşte contemplativ.
Începe să plouă subit şi violent din nori întunecaţi, răspândiţi ca o epidemie a melancoliei. Nu-mi place. Alung vremea rea la fel de brusc, invocând plăcerea care gâdilă a razelor.
După un timp, intru la cursuri să văd oamenii tineri cum îşi notează entuziasmaţi ciudăţeniile pe care le aud.
- Eşti amabil să-mi împrumuţi un pix?
- Descrie-mi obiectul.
Studentul mă priveşte uimit. Îi observ caietul gol şi bănuiesc că e vorba de un lucru cu care se scrie. Frământ lumina soarelui până devine solidă şi îi ofer un pix unic şi strălucitor. Îl primeşte, dar nu înţeleg de ce nu mai zice nimic. Pare stupefiat. Toată lumea se adună curioasă în jurul celui care arată insistent cu degetul spre mine... Oare am făcut ceva rău?
Călătoresc afară şi mă joc cu umbra copacului sub care stau. Aceasta dansează după ritmul dorinţelor mele, părăsindu-şi planul bidimensional, rotindu-se pe stradă şi scuturându-şi crengile de întuneric. Oamenii sunt panicaţi. Chiar nu înţeleg bizarele făpturi fragile printre care rătăcesc pentru moment. Probabil că de aceea îmi plac. Dar iată fata care mă privea cu insistenţă. Se apropie şi...:
- Salut! Ce faci? Presupun că eşti nou pe aici, pari debusolat. Eu sunt colega ta de la cursul de anatomie.
- Eu sunt cosmic...
Începe să râdă, ţinând mâna întinsă:
- Cu siguranţă eşti.
Palma ei e atât de mică! Dar de ce e îndreptată spre mine?
- Ştiam eu că am fost prea îndrăzneaţă!
Când să şi-o retragă îmi amintesc că acesta-i neconvenţionalul lor salut şi îi găzduiesc degetele între ale mele.
- Eşti un tip foarte ciudat!
Zâmbeşte larg.
- Dar ştiu că ai un suflet mare şi că nu eşti ca ceilalţi. Îţi place să fii singur, să admiri şi să te bucuri de linişte. Personalitatea ta contrastează cu superficialitatea şi dovezile interminabile de prostie şi teribilism ale majorităţii. Eşti cumva artist?
- Creez, deci cred că da...
- Atunci, domnule artist, ce zici de o prăjitură?
Plină de seninătate, îmi cuprinde braţul cu al ei în timp ce mergem pe stradă.
- S-ar putea să avem multe în comun. Îmi place să pictez, să admir cerul şi păsările lui. Ce mult aş vrea să le prind pentru a le convinge să-mi cânte la ureche!
Râde din nou şi renunţă la braţul meu, prinzându-mi palma cu a ei. Pun stăpânire pe mintea primitivă a unui şobolan zburător numit vrabie; pasărea mi se aşează pe deget.
- O vrei?
- Dumnezeule! Comunici cu animalele! Probabil că e o simplă întâmplare uşor ciudată, nu e niciun motiv să mă panichez. Cert este că pari genul de băiat care ar putea să-mi aducă şi luna. Chiar meriţi o prăjitură!
Ne aşezăm pe scaune, iar în faţa noastră avem nişte ciudăţenii albe şi moi. Ce trebuie să fac cu ele? Iată că fata introduce bucăţi pescuite de un metal concav în cavitatea bucală. Gust şi simt bombardamente divine de plăcere stimulându-mi viziunea asupra vieţii, e o senzaţie incurabilă de beatitudine topită, dizolvată în percepţii. Mănânc cu poftă şi mă murdăresc în jurul gurii şi pe bărbie.
- Ai uitat năsucul.
Surâde şi îmi fixează cu degetul nişte cremă pe nas.
Mergem apoi spre un loc cu flori, spune că îi plac. Mă gândesc să îi arăt precipitaţiile atipice, unice în Univers, de pe planeta ţepoasă.
- Ciudat, nu îmi amintesc de coridoarele ce se deschid la capătul străzii.
Nici măcar nu îşi dă seama că a călătorit la milioane de ani lumină depărtare.
- E divin! Ce loc! Cât de superb! Ce fel de flori sunt acestea? N-am mai văzut niciodată aşa ceva! Acum cad din cer... Adică nu cresc din pământ? Cred că visez...
Au trecut trei ore de când a leşinat. Mintea umană nu e destul de blindată pentru asemenea comori. Se trezeşte:
- Am adormit? Ce vis nebun! Mă bucur că nu te-ai evaporat odată cu el.
Mă cuprinde cu braţele, sprijinindu-şi capul de umărul meu.
- N-am avut o zi mai plăcută decât aceasta. Până şi luna conspiră la magia ei. Priveşte cât e de mare!
Nu ştie că eu m-am jucat cu ea? Aşa spusese, că vrea să i-o aduc.
Îşi apropie chipul şi îşi lipeşte buzele de ale mele. Şi le apasă tot mai tare, însă în mod paradoxal, delicat. E atât de ciudat! Se pare că ei îi place foarte mult. Se poartă de parcă ar avea nevoie de mine. Nu înţeleg. E foarte neobişnuit ca o fiinţă să-şi împingă cu o asemenea pasiune materia din care e constituită spre o alta. Ochii ei zâmbesc acum.

II
Probabil că ar trebui să mut soarele în dreapta de această dată şi să-l eclipsez parţial cu nişte munţi. Mi se pare un peisaj fără potenţial; lumea pe care am creat-o înainte era mai uşor de modelat datorită poziţiei planetei în sistem. Oricum, mă ocup mai târziu, acum am chef de-o plimbare.
E ciudat cum există atâtea puncte aprinse, Cosmosul fiind totuşi întunecat. Trebuie să mă feresc de meteoriţi... Gata! Îmi place steaua din faţă, dar aş vrea să fie roşie. Aşa... Iar astrul de lângă ea, puţin mai mare. Ceva lipseşte... Cred că mă ataşez de planeta cu prăjituri şi multe panorame. Mă întorc acolo.
Stau întins în iarbă, iar oamenii trec nedumeriţi pe lângă mine. Parcă e mai bine...
- Tu eşti tipul cu puteri!
Studentul căruia i-am dăruit pixul de lumină se apropie cu o hârtie colorată:
- Poţi să faci mai multe bancnote? Foarte multe!
Nu vreau decât un moment de linişte, de aceea mă uit la obiectul subţire şi îl multiplic de nenumărate ori. Băiatul culege totul entuziasmat, rătăcindu-şi mâinile flămânde pe pământ.
Fuge fără să se uite înapoi, de parcă a făcut ceva rău şi vrea să scape neobservat.
Ceva apasă cu delicateţe pe ochii mei închişi instinctiv. După forma zonei aflate sub presiune bănuiesc că sunt nişte degete umane.
- Ghici cine e?
Fata se arată, mă îmbrăţişează şi-şi lipeşte din nou gura de a mea. Pentru a reduce din disconfortul bizarei apropieri întredeschid buzele şi experimentez o căldură umedă ce-mi invadează simţurile.
- De fapt acum realizez că nu ştim nimic unul despre celălalt, nici măcar numele! Cine eşti, misteriosule?
Ea râde, dar întrebarea frânează cu violenţă pe solul fragil al minţii mele.
- Nu ştiu...
- Atunci e perfect! Nici eu nu-ţi voi spune altceva despre mine. Ce poate fi mai pur şi mai dulce decât o iubire lipsită de datele şi intervenţiile indiscrete ale mediului exterior? Vreau să fim doar noi, să ne descoperim esenţa fără obstacolul informaţiilor.
Am o revelaţie. Chiar nu ştiu cine sunt, când am apărut, de ce sunt diferit şi cum mi se explică autosuficienţa izvorâtă dintr-un sentiment continuu de revoltă.
- Vorbesc singură? Aiuritule! Cred că aşa îţi voi spune de acum dacă tot nu-ţi ştiu numele. Îmi dai voie să te alint, nu?
Îşi lipeşte buzele de obrazul meu şi le retrage cu un uşor clipocit. Se uită apoi în ochii mei:
- Eşti de-a dreptul irezistibil! N-am văzut o îmbinare mai reuşită de naivitate, linişte şi... aiureală!
Mă ciupeşte cu seninătate de umăr, după care devine serioasă şi emană un sentiment de vulnerabilitate, întinzându-se cu capul pe pieptul meu.
- Dacă acum două zile cineva mi-ar fi spus că urmează să-mi petrec timpul cu un străin excentric, căruia îi place să se relaxeze în iarbă fără să-i pese câtuşi de puţin de părerea celor din jur... Ei, bine, l-aş fi trimis să numere capre!
Focul zâmbitor i se aprinde din nou în privire.
- Hai să privim norii şi să ne imaginăm diverse forme. Uite o raţă! Tu ce vezi?
- E un joc trăsnit. De ce trebuie să-mi imaginez dacă pot să-i modelez ?
- Ce vrei să spui? Fă-mi o inimă pufoasă atunci. Te provoc!
Sculptez cu uşurinţă în nori, îndeplinindu-i dorinţa. Conturul, simetria şi consistenţa creaţiei sunt perfecte. Se uită la mine speriată:
- Trebuie să fie o coincidenţă! Fă un trandafir!
De această dată pun şi puţină culoare. Îmbin verdele şi roşul pentru a crea copia celestă a florii.
- Este superb! În mod normal ar trebui să te asaltez cu o mulţime de întrebări, dar în numele iubirii mele pentru tine îmi voi reprima curiozitatea şi te voi cunoaşte prin faptele tale... care sunt cuceritoare!
Clipeşte repede, aplaudând din genele ei mari. Îşi lipeşte cu posesivitate urechea de mine.
- Vreau să-ţi ascult inima, să venerez şi să fiu recunoscătoare motorului vieţii tale! Te iubesc!
Am mai auzit această expresie, cu siguranţă se bucură de popularitate pe acest tărâm, însă nu pot să-i pătrund înţelesul.
- Probabil n-ar trebui să zic asta aşa devreme, dar aş muri dacă nu m-aş exterioriza. Tu nu simţi nimic pentru mine?
Chipul ei devine grav.
- Îmi sunt autosuficient.
Repetă pierdută:
- Autosuficient... Cum? Deci nu e vorba de mine, tu chiar nu poţi să iubeşti?
Începe să-i curgă apă din ochi.
- Până acum părea că simţi la fel!
- Mi-e indiferent tot ceea ce fac. Mă las purtat de valurile întâmplărilor.
- Da, acum înţeleg! Tu de fapt reacţionezi! Nu acţionezi, ci răspunzi stimulilor!
Chipul i se inundă din ce în ce mai tare, apoi se loveşte probabil de un obiect ascuţit din iarbă şi îi curge sânge din deget.
- Eşti rănită!
- E doar o înţepătură.
- Da, dar produce durere.
- Tu nu vezi că plâng? Crezi că-mi pasă de o zgârietură banală? Înmulţeşte această suferinţă cu o infinitate şi poate vei înţelege prin ce trec acum!
- Eu sunt cauza agoniei tale...
Sunt devastat, vreau să trec prin lume interacţionând cu ea cât mai puţin, fără să provoc neplăceri.
- Nu e vina ta că eşti aşa...
Mă mângâie pe obraz cu ochii lichizi şi plini de culoare.
- Voi lupta pentru a te ajuta să înţelegi ce e dragostea! Deşi m-ar ajuta să ştiu de pe ce planetă vii...
Râde uşor.
- ... voi onora puritatea sentimentelor mele pentru tine apreciindu-te pentru ceea ce eşti... Un singur lucru trebuie schimbat... dar până voi reuşi...
Se împotmoleşte în cuvinte de parcă ar adăposti în interior un vulcan gata să erupă, pe care încearcă totuşi să-l controleze.
- ... promite-mi că nu mă vei părăsi!
Mă îmbrăţişează subit, cu pasiune, iar debitul cascadei din ochi se măreşte, fiind acompaniat de vibraţia trupului, de accelerarea bătăilor inimii şi de un sunet discontinuu izvorât din intimitatea ei. Aceasta e misterioasa erupţie.
- Nu te voi părăsi.
- Nu?
Privesc spre cer şi îi zic ce gândesc:
- Nu am niciun motiv s-o fac.
- Atunci ne vedem în această seară sub copacul din faţa Universităţii?
- Da.
Îşi şterge ochii şi pare mai calmă.

III
- Ai milă de mine din nou!
Cerşetorul îşi plouă ochii. Mi se pare atât de trist să văd materia organică prizonieră în braţele tăioase ale suferinţei!
- Ceea ce-ţi trebuie e mâncarea.
- Nu râde de mine, te rog.
Îl invit pe bancă şi-mi imaginez o masă plină de comori culinare, printre care acele prăjituri albe. Ochii bătrânului sunt şi mai inundaţi. Dacă nu mi-ar mulţumi insistent aş crede că l-am supărat cu ceva.
Cât de înalte sunt clădirile printre care mişună oameni grăbiţi! Zbor spre culmea solitară a unei construcţii gigantice şi admir peisajul: atâtea vieţi ce se ţin de mână sau dansează izolate, căutând fără oprire ceva, în funcţie de particularităţile fiecăreia. Lumea aceasta e un labirint de spirite...
Nu am uitat neajunsul revelat de femela umană. Cine sunt? De ce am un sentiment de revoltă ascuns şi cosmetizat prin autosuficienţă?... Bine că mi-am amintit de ea, probabil că mă aşteaptă.
Am ajuns şi o văd desculţă sub copac, înecată în tristul ser al ochilor. Părul ei zburlit încoronează întreaga făptură neîngrijită şi răvăşită de agitaţia interioară a emoţiilor.
- Credeam că nu mai vii.
Vorbeşte cu detaşare, dar ceva îmi spune că e doar o aparenţă. Mă aşez cu grijă şi mă îmbrăţişează flămândă de mine.
- Te-aş fi aşteptat aici pentru totdeauna!
Mă fixează cu privirea.
- De ce taci? Zi-mi că-ţi pasă!
Mă loveşte cu pumnii în umăr, însă fragilitatea impactului nu mă poate afecta.
- Iartă-mă... dar e devastator să te am şi în mod paradoxal să nu fii al meu!
Nu înţeleg manifestările contradictorii ale sentimentelor.
- Te-ai împotrivi unei fete care ar încerca să te sărute?
- Dacă acţiunea nu ar fi însoţită de fapte colaterale care să mă îndepărteze, probabil că nu.
Se uită în ochii mei de parcă şi-a pierdut respiraţia şi se întinde pe pământ. Mă gândesc că e foarte nefericită. Şopteşte sfârşită:
- Deci chiar nu simţi nimic pentru mine...
Poate că ar trebui să-i ridic moralul:
- Cred că simt ceva...
- Ştiu că minţi! Ce situaţie bizară... Te cerşesc, mi te oferi, dar nu-mi aparţii!
Se reculege.
- Aşa-mi trebuie dacă m-am îndrăgostit de-un aiurit!
Încearcă să zâmbească.
- Stelele sunt de admirat: atât de îndepărtate, reci, invulnerabile şi divine... La fel ca tine!
- Vrei să mergem?
- Unde?
- Printre stele.
- Acum vrei să mă duci printre stele? Mi-ar plăcea să cred că e adevărat!
O prind de mână, iar chipul i se luminează; îmbrăţişând-o strâns, tremură de fericire. Ne ridicăm în zbor deasupra copacului, apoi atât de sus încât gustăm norii şi observăm marea de lumini ce populează Pământul. Deschid o scurtătură strălucitoare spre una din lumile pe care le-am creat. În următorul moment ne odihnim în vârful muntelui albastru, admirând apusul cercului de sori. Fata e încremenită.
- Hai să ne jucăm cu peisajul!
Plimb una din luni pe patinoarul cosmic al cerului şi o ciocnesc ludic de curcubeul pătrat al tărâmului, modificându-i forma. La comanda mea, celeştii licurici ai nopţii se fugăresc, se ascund şi se ţin de mână.
- Spuneai că-ţi place să pictezi. Acum ai ocazia să personalizezi o planetă.
Îmi mărturiseşte încă sub influenţa şocului:
- Vreau cai coloraţi...
Adun stelele fosforescente şi dau naştere contururilor cabaline portocalii. Călăreţii sunt roşii şi aleargă prin Univers, suindu-se din fugă. Râd satisfăcut. Doresc să crească cele mai frumoase plante, le desprind cu vântul şi creez un uragan multicolor de petale pe care îl rătăcesc deasupra noastră. Acum plouă cu miresme şi bucăţi nevinovate de flori. Ea pare vrăjită.
- Vrei să vezi ceva unic în Univers?
Dă din cap de parcă arsenalul cuvintelor îi este golit.
O plimb prin Cosmos, adaptându-i organismul călătoriei. Viteza cu care o port printre stele e foarte mare. Jocurile de lumini, panoramele planetelor vizitate în zbor, meteoriţii grăbiţi, senzaţia teribilă de gol aspaţial şi sunetul impunător al grandorii se îngrămădesc cu generozitate în percepţiile ei. Am ajuns.
- Acesta e Soarele Cubic, singurul de acest fel, o adevărată capodoperă a Creaţiei! Nu există altceva în jur, întrucât raritatea trebuie să se bucure de singurătatea şi liniştea binemeritate. Îl vom admira fără să ne apropiem prea mult. Nu ştiu de ce, mă sperie.
Se uită la mine negând din priviri, ca şi cum ar spune că nu poate fi real. O port în zbor spre lumea de puf, planeta cu un sol alb uniform, foarte moale, pe care am pictat diferite semne. Exclamă absentă:
- E ca un pat uriaş!
Se întinde alintându-se, îmbrăţişând pământul, apoi se aşează extenuată cu capul
în braţele mele, adormind.

IV
Deschide ochii leneşă, aflându-se tot în braţele mele. Chipul i se luminează de fericire şi se cuibăreşte mai tare. Pipăie solul pentru a fi sigură că n-a fost un vis, după care observă difuzia cerească a culorilor. Mă mângâie cu privirea:
- Îţi mulţumesc!
O duc acasă într-o clipă imperceptibilă, sub copac. Curiozitatea mă îndeamnă să o întreb:
- Ce înseamnă cuvintele „te iubesc”?
Suspină şi îşi lipeşte din nou buzele de ale mele.
- Ce-ţi sugerează acest gest?
- Nimic în afară de un comportament bizar şi inutil.
- Acum te îmbrăţişez, mă joc cu părul tău. Îţi admir ochii, te vreau lângă mine, iar împlinirea mea e determinată de fericirea ta... Să-ţi explic în termenii tăi aiuriţi: dacă viaţa ar fi o prăjitură, dragostea ar fi zahărul.
- Pare a fi o dependenţă gratuită faţă de altă persoană, conservând însă şi încălcarea legilor naturii prin cultivarea altruismului. Cred că e un sentiment interesant. Mi-ar plăcea să-l încerc.
Ochii i se aprind
- Trebuie să aflu cine sunt mai întâi.
Îi zic despre ce e vorba, după care intrăm la cursuri. Stă lângă mine şi mă ţine de mână, iar profesorul observă acest lucru. Predă ceva despre feromoni.
- Mecanismul fiziologic al atracţiei constă în...
Tinerii par captivaţi de noua perspectivă asupra subiectului
- Să încercăm un experiment neconvenţional pentru metodologia didactică. Vom încerca să corelăm valenţele psihologice ale pasiunii cu realitatea ei anatomică. Cei doi care se ţin de mână ne vor ajuta dacă vor puncte în plus.
Mă las purtat de valul chemărilor şi ajung în faţă.
- Ce te-a atras prima oară la această domnişoară?
Nu înţeleg întrebarea prea bine dar încerc un răspuns:
- Prăjitura...
Mulţimea râde zgomotos, iar profesorul zâmbeşte:
- Nici nu vreau să mă gândesc la ce prăjitură te referi, dar mi-am făcut înţeles punctul de vedere.
Deodată studenţii se agită şi aud voci acuzatoare:
- El e tipul ciudat care face lucruri imposibile! Pixul de lumină!
- Da! Şi umbrele tridimensionale... E ceva suspect în legătură cu el!
Profesorul îi calmează autoritar.
- Gata! Terminaţi!
Mi se adresează:
- Fă ceva ieşit din comun... Nu poate, vedeţi? Lăsaţi băiatul în pace! De unde vă vin aceste idei?
Îi fac pe plac prezentând holograma soarelui ţepos, unul din preferaţii mei.
- Dumnezeule!
- Opriţi-l!
Fata mă ia de mână, ieşim pe coridor şi ne ascundem într-un dulap. Paşii celorlalţi se apropie. Mă roagă în şoaptă:
- Fă-i să se îndepărteze.
- Mai bine plecăm noi.
O las în locul cu flori, unde îi place, plec, iar cuvintele ei mă ajung din urmă:
- Să te întorci la mine cât mai curând!

V
Mergând pe stradă, aud zgomote ieşite din comun, generate de locul unde se odihnesc automobilele. Apropiindu-mă, observ nişte obiecte care se încadrează în tiparul instrumentelor muzicale. Câteva persoane se ceartă:
- E cântecul meu! Eu l-am scris!
- Vocea ta-i oribilă!
- Asta-i picătura care a umplut paharul! Adio, rataţilor!
Omul trece nervos pe lângă mine, bruscându-mă.
- Concertul e în seara asta! Unde găsim pe cineva care să întregească formaţia?
- Tu la ce te uiţi?
Ceilalţi m-au observat.
- Lasă-l puţin. Tipule, ştii să cânţi la chitară electrică?... Dă-i să încerce.
Îmbrăţişez animalul metalic şi reproduc în minte ce am auzit, iar instrumentul îmi transpune gândurile în realitate.
- Trebuie să fii un geniu! Cânţi cu noi, nu-i aşa?
Accept. Indivizii mă ţin lângă ei în vederea onorării unui proces numit repetiţie. Se înserează şi mă iniţiază pentru eveniment.
- Aşa... poartă şi tu un fes.
- Puţin machiaj negru în jurul ochilor pentru un aspect întunecat...
- Să fii cât mai spectaculos, teatral dacă se poate!
Urc scările, intru pe scenă şi mulţimea bate din palme. Chitara devine o parte din mine, iar nevoia dezlănţuită de a improviza îmi pune stăpânire pe creativitate; lansez ploaia sunetelor ascuţite ce se ţin de mână, fugărindu-se cu viteza care gâdilă foarte plăcut simţul auditiv. Le sporesc efectele prin invocarea rezonanţelor fantomatice ale Lunii de Nisip şi plutesc învăluit de grandoarea luminilor solare, împrăştiind ecouri crepusculare spre publicul stupefiat. Norii se deschid, învelindu-mă în fulgere. Par un spectru luminos, dirijor al simfoniei tăcute de stele, ce dă o formă vizibilă vibraţiilor, materializând notele în porumbei albi, pierduţi în evanescenţa roşie a cerului apocaliptic. Plecarea îmi este camuflată de iluzoria explozie a trupului în fluturi gigantici.
Mă plimb singur pe stradă, întrebându-mă dacă am fost destul de teatral. În scurt timp mă simt ca şi cum toată lumea m-ar cunoaşte, iar oamenii cu microfoane se îngrămădesc să-mi vorbească.
- Cum aţi realizat efectele?
- Cum te numeşti?
- De unde vii?
- Nu ştiu!
Le răspund stresat, deoarece îmi reamintesc marele gol, lipsa unei identităţi. Îi alung, dar o femeie ascunsă după un copac mă întreabă:
- Cum i-ai făcut să dispară?!
Îşi temperează uimirea şi continuă:
- Ştii... aş face orice pentru un interviu în exclusivitate!
Mă prinde de braţ, conducându-mă spre casa ei. Înăuntru îmi oferă o băutură aromată numită ceai. În timp ce-mi vorbeşte mă fixează cu ochii întredeschişi şi pătrunzători, de parcă ar vrea să treacă de hotarul organic al fiinţei mele şi să-şi lipească privirea de pielea fragedă a minţii. Mişcările îi sunt lente şi precise, îşi trece deseori mâna prin păr, zâmbind larg.
- Care e povestea ta, străinule?
- Nu ştiu...
Renunţă cu aceleaşi gesturi subtile la nişte accesorii vestimentare superficiale, trupul armonios fiindu-i învelit de un costum roşu mulat. Se apropie. Comportamentul îi trădează focalizara tuturor mijloacelor persuasive spre mine, ca şi cum aş poseda ceva de care are nevoie.
- Acum ţi-ai amintit?
- Nu.
Îşi lipeşte buzele de ale mele, însă apropierea e mai intimă decât cea experimentată cu cealaltă fată.
- Dar acum?
Îi zic adevărul:
- Nu.
Mă găzduieşte cu o pasiune crescândă în braţele ei lacome, după care îmi dă drumul din puternica strânsoare:
- Dacă încetezi să fii atât de misterios poate vom reconstitui şi finaliza scena...
Surâde vinovată, gustându-şi degetul înmuiat în ceaiul meu.
- Deci?
- Deci nu ştiu nimic despre mine.
- Vrei să fiu topită după carisma ta de introvertit inabordabil şi indiferent... Chiar mă tem că vei reuşi! N-am văzut un amestec mai periculos de autocontrol şi tărie de caracter. Te avertizez că voi găsi o modalitate de a te scoate din carapace. Până atunci, nu scapi de mine!
Îmi face cu ochiul.
Nu o înţeleg şi plec.

VI
Oriunde merg îmi văd chipul imortalizat de ecrane, iar oamenii arată cu degetul spre mine.
- El e! Nu-l abordaţi cu violenţă căci n-aveţi nici o şansă să-l prindeţi. Invitaţi-l cu politeţe să vă urmeze şi o va face.
Studentul primeşte hârtii colorate de la indivizii costumaţi, cu ochii acoperiţi de sticlă neagră. Aceştia se apropie:
- Bună ziua, domnule! Sunteţi amabil să mergeţi cu noi?
Ajung într-o cameră întunecată unde mi se fac teste.
- Ne-ar face mare plăcere dacă ne-aţi răspunde la nişte întrebări. Cine sunteţi? Nu figuraţi în nicio bază de date, parcă aţi apărut de nicăieri.
- Nu ştiu cine sunt.
Situaţia îmi reaminteşte necazul identităţii.
- Atunci mărturiseşte-ne ceva ce ştii.
Observ paharul de apă şi manevrez elementul naturii, scriind pe birou cu litere lichide:
„Asta ştiu!”
Omul încremeneşte. Mi se aduc calcule cu cifre interminabile şi le rezolv imediat. Rezultatele sunt comparate cu cele ale calculatoarelor de care pot fi efectuate.
- Sunt identice!
Mă relaxez plictisit pe scaun.
- E timpul pentru testul psihologic. Creează ceva care îti place, primul lucru ce-ţi vine-n minte.
Înfăţişez un ansamblu miniatural de sisteme solare pierdute în mijlocul încăperii precum un tablou tridimensional agăţat de vid. Frumuseţea bogăţiei stelare impresionează până la leşin. După ce îşi revin, oamenii concluzionează:
- Oricine ai fi, ai o legătură deosebită cu Universul.
- Da, sunt cosmic... Simt asta dintotdeauna.
Persoanele îmbrăcate în halate albe aduc rezultatele:
- Am analizat ţesutul, iar ADN-ul... Ei, bine, nu putem formula un diagnostic. Putem oferi cel mult nişte impresii oarecum abstracte... Cazul ne depăşeşte!
- Cum adică?
- Structura e foarte bizară, ca şi cum ar avea la bază tiparul termic al unor flăcări cubice. E imposibil! În plus, consistenţa organismului sugerează comprimarea organică a elementelor cosmice. Nu ştim mai multe.
Acum înţeleg! Soarele Cubic îmi va oferi răspunsul, întrucât exercită o suspectă atracţie combinată cu teamă, iar corpul meu respectă matricea sa existenţială.
Îmi arunc fiinţa în adâncul Universului căutând entuziasmat prin întuneric, înlăturând stelele din cale, până când... Iată-l! E momentul să mă pierd în interiorul său, gustându-i revelaţia! Câtă lumină! Da! Acum ştiu! Călătoria mea s-a sfârşit! Un singur lucru trebuie să mai fac. Să am grijă de ea...

VII
Aceasta e casa ei. Câte flori! Stă desculţă şi întinsă în grădină, citind cartea pe care i-am rătăcit-o între mâini. Mă observă şi...
- Iubitule!
Sunt sufocat în strânsoarea nebună a braţelor.
- Unde ai fost, aiuritule? N-o să-ţi vină să crezi, tocmai lecturam o nuvelă care ţi se potriveşte suspect de bine! Cred că posedă răspunsurile pe care le cauţi, trebuie să vorbim numaidecât cu scriitorul!
Călătorim imperceptibil exact în faţa dedublării mele terestre.
- Bună ziua, domnule! Sunteţi autorul nuvelei „Eu sunt cosmic...” ?
- Da.
- Aţi putea să ne ajutaţi cu nişte informa...
Fata e fulgerată de o altă curiozitate:
- Nu vă surprinde apariţia noastră subită de nicăieri?
- Nu.
- În fine. Ideea e că el pare întruparea perfectă a personajului principal.
Arată cu degetul spre mine.
- Nu ştie nimic despre sine. Sunteţi singurul care ar putea să ne ajute.
Mă roagă să îi demonstrez scriitorului puterile. Creez o floare de lumină care-şi scuipă prin atmosferă petalele aromate.
- Nu păreţi uimit!
- Pentru că nu sunt. Eşti amabilă să te aşezi pe bancă lângă mine?... Mulţumesc. Cartea mea prezintă peregrinările unui călător cosmic, artist rătăcit printre stele, blestemat cu darul creaţiei şi autosuficienţei. El este însăşi întruparea Cosmosului, avatarul acestuia, aparent naiv, însă dotat cu puteri nemărginite. Epopeea şi zbuciumul i se sfârşesc când îşi află identitatea.
Fata vine lângă mine şi-mi şopteşte:
- Erai nerăbdător să afli secretul, dar nici tu nu pari prea entuziasmat. Ce se întâmplă? Nu mă aşteptam ca scriitorul să fie atât de tânăr şi indescifrabil. E ciudat, însă atrăgător. La fel ca tine!
Îi zâmbesc:
- Mă bucur că ţi-ai găsit alt aiurit, deoarece vreau să te las pe mâini bune.
- Nu!
Exclamă sfârşită:
- Nu poţi să mă părăseşti! Mi-ai promis!
Vreau să-mi găsesc puterea de a respira pentru a silabisi cuvintele, dar îmbrăţişarea îmi îngreunează încercarea.
- Ne vom revedea mai curând decât crezi.
- Promiţi?!
Îmbrăţişarea devine o strângere de mână, iar degetele alunecă absorbite de drumuri diferite. Trupul meu îşi păstrează forma umană, însă arată ca o comprimare a întregului Cosmos văzut de la depărtare. Orizonturile solare mă învăluiesc în lumină şi dinamica tăcută a elementelor mă face să vibrez de viaţă.
- Deci aşa arăţi tu cu adevărat?
Scriitorul se apropie de ea.
- Eşti frumos! Adio, aiuritule!
Mă topesc în chemarea natală a Universului, lăsând-o cu întrupara mea pământească.
- M-a dus printre stele şi mi-a dăruit luna. La propriu... Tu eşti la fel de cosmic?
- Încearcă-mă cu o prăjitură!
Îşi dă seama şi înmărmureşte de fericire. Îmi iau forma fizică iniţială. Simt pentru prima oară focul devastator întreţinut de ochii ei mari şi blegi, de serul lor trist ce-mi stimulează dorinţa de a o proteja, de părul zburlit care încoronează întreaga făptură neîngrijită şi răvăşită de agitaţia interioară a emoţiilor. Îmi lipesc buzele de ale ei.

FARMECUL RÂMEI

DE MIRCEA BOBOC

Farmecul râmei

Astăzi sunt norocos! Mă bucur de vizita rară a unei râme ce şi-a depăşit condiţia, aventurându-se la adâncimile unde sunt prizonierul atemporalităţii! Aşa e, mi-e imposibil să estimez de cât timp sunt ascuns în seiful inutil al pământului... Dar iată-i striaţiile pline de farmec! Fiecare inel i se reflectă în mintea mea atrofiată precum o expoziţie interminabilă de minunăţii fără nume! Prin simpla prezenţă, făptura spulberă întunericul contopit cu mediul găunos al minţii mele. Cât e de superbă!
Captivitatea blestemată a celei mai crunte forme de claustrofobie mi-a slăbit puterea simţurilor, reducându-mă la inconsistenţa unor gânduri vecine cu impersonalitatea. Nu există o materializare mai reuşită a suferinţei decât monotonia trăirilor. Încercările de a surprinde graniţele abstracte ale misteriosului mod de a anestezia conştiinţa sunt uzate şi ineficiente. E imposibil să mor încă o dată, nu?
Mi-am umplut începutul eternităţii statice cu meditaţii, încercând să înţeleg cum e posibilă conservarea percepţiei după moarte. La fel cum afirmau doctorii şi psihologii, credeam că aşa ceva nu e cu putinţă. Am realizat apoi că Iadul nu trebuie interpretat dintr-o perspectivă arhaică, nici prea filosofică, ci digerat în sensul său cel mai simplist. Atunci care e Raiul în astfel de condiţii? Partenerul meu de afaceri mi-a mărturisit că după trecerea în nefiinţă doreşte să fie incinerat, iar cenuşa să îi fie împrăştiată de pe un munte. Acum realizez că simţurile sale vor gusta din omniprezenţa zborului feeric, contopit cu natura şi cu panoramele ei nemuritoare. Bastard norocos!
Nu pleca! Frumuseţe târâtoare, mai stai! Arsenalul amintirilor mi-e suprasolicitat şi nu mai poate face faţă urâtului. Aşa... Mai aproape! Mulţumesc pentru prezenţa ta fermecătoare!
Această durere inertă a eternităţii negative sugerează pe un ton veninos că nu e nimic mai rău ca nemişcarea intelectuală. Imobilitatea spiritului e pasivă ca suferinţă, dar chinuieşte mai bine decât o tortură pasională. Întotdeauna mi-am imaginat că zbuciumul desăvârşit e cel ce răneşte crunt şi în variate moduri. Ciudatul Infern îmi demonstrează că m-am înşelat profund: sunt distrus pentru veşnicie de clipele grele, gemene şi goale, care se ţin de mână, garantându-mi că nu-mi vor aduce niciodată ceva nou... O singură formă de suferinţă...
Am sentimentul că dacă mi s-ar oferi oportunitatea de a lua viaţa de la început, aş închide în buzunarul sufletului toate bogăţiile, fericirile şi succesele ce pot fi suportate de un muritor! Voinţa economisită e turbată după măcar o singură muşcătură din mărul suculent al Existenţei concrete! Dacă aş putea transmite un mesaj celor de deasupra, care se plâng de neajunsurile traiului, le-aş spune că sunt grotesc de mofturoşi! Mă auziţi?! Sunteţi zei! Vă invidiez cu sete din adâncul Eului împăienjenit! Măcar de-aş reuşi să gust din alt gen de durere, cea lumească, de care vă plângeţi voi! Blestemaţilor de deasupra, oare ce v-aţi face dacă aţi întrezări ce se află dincolo de marele mister, dacă aţi şti că voi, fulgii unici de zăpadă, veţi fi reduşi la un ansamblu incoerent de gânduri îngropate în pământ?
Sunt atât de agitat! Oare plâng? E o depresie surdă şi nerostită, existentă într-o conştiinţă cu hotare slab delimitate de Nimic şi umplute precum o clătită cu serul sângeriu al alienaţiei mintale...
Ce mă mai aşteaptă? O parte din mine deja e contopită cu pământul. Când mă gândesc cât de viu e solul unui cimitir regret că am călcat cu atâta nepăsare pe el, afundându-mi tălpile în ochii tăcuţi şi neputincioşi ai fiinţelor umane camuflate răbdător în nimicnicie! Acesta este şi destinul meu! Probabil că cineva constrâns de chemările naturii şi de lipsa de eleganţă se va uşura pe mine... Nu pot să accept aşa ceva! Ajutor! Mă sufoc... încă o dată! Întreaga veghe mi-e un lanţ de sufocări întreţinute de neputinţa de-a muri. O moarte absolută, asta vreau!...
Nu! Mai stai! Râmă trădătoare! A plecat! Presimt că va urma o stagnare intelectuală, nişte puncte de suspensie la capătul cărora se afla trecerea unei perioade nemiloase de timp.

Posibilă Continuare A

Nu! Mai stai! Râmă trădătoare! A plecat! Presimt că va urma o stagnare intelectuală, nişte puncte de suspensie la capătul cărora se află trecerea unei perioade nemiloase de timp. Sau poate că voi apela totuşi încă o dată la încercata armată a amintirilor, organizând-o în vederea reprimării Urâtului.
Chinul a început o dată cu nişte şoapte la o cină formală, cuvintele partenerului meu de afaceri:
- Am investit toţi banii noştri în acţiuni caritabile.
Observând lipsa mea de reacţie, continuă:
- Sunt bătrân, la fel ca şi tine, bogăţia nu ne mai este folositoare. M-am gândit că vei fi de acord, de aceea nici nu te-am mai întrebat. Sunt sigur că te preocupă nişte relaţii bune cu misterioasele forţe ce ne aşteaptă după moarte!
El râde dar uşoarele înţepături ale inimii îmi prevestesc ironia subiectului abordat de idiotul meu amic!
- Te simţi bine? Te-ai schimbat îngrijorător de mult la faţă!
Cad secerat de durere şi şoc! Nu mă pot mişca! Sunt dus la spital, unde-mi aud fiicele şi soţia ţipând:
- Vă înşelaţi! Nu poate fi mort!
Aşa e, nu sunt! Poate că am paralizat total, fără să am capacitatea de a vorbi!
- Ne pare foarte rău... Am făcut tot ce-am putut.
Doctori imbecili! Evident, prezint simptomele unei grave afecţiuni ce nu-mi oferă posibilitatea comunicării, dar... Dumnezeule! Nu prea mă pricep la medicină, însă ştiu că linia aparatului ce-mi monitorizează funcţiile vitale n-ar trebui să fie dreaptă! Ce se întâmplă cu mine?! Nu mă aude nimeni?! Trebuie să fie un coşmar...
Sunt sfârşit de teamă, foame şi frig. Trupul mi-e înfiorător de alb, iar nişte nenorociţi se poartă cu mine de parcă aş fi un gunoi respingător:
- Nu atinge chestia asta de mine!
- În curând va veni familia să-l ia, nu mai fi aşa sensibilă!... Îţi fac cinste cu cina dacă-l săruţi.
Asistenta care a primit oferta se schimonoseşte dezgustată, replicând cu ironie:
- Mai bine nu!

Ajung acasă, unde mă simt mai în largul meu. Cei dragi plâng, îngropându-mă în lacrimi:
- De ce ne părăseşti?!
E plăcut să fiu înconjurat de regretele lor sincere şi profunde. După ce fetele tac, fratele meu lansează timid o întrebare:
- Ştiţi ceva despre testament?
Nenorocitul!
Atâtea nevoi fiziologice îmi zdrobesc conştiinţa fără să le pot răspunde solicitărilor!
- A venit timpul!
Ce timp? Terminaţi! Nu! Unde mă duceţi?!... Mă vor îngropa! Încă sunt viu! Nu puteţi face asta!
Câteva cuvinte de bine despre mine, probabil prefăcute, după care privesc cerul pentru ultima oară, în decursul peregrinării spre fundul gropii!
Întuneric... Nepăsare... Singurătate... Claustrofobie! Deşi sunt mort, am senzaţia că nu pot respira! Nu se va termina aşa, nu pot să-mi imaginez o monotonie etern de dureroasă!...
A trecut mult timp de agonie. Poate că mă voi obişnui, deşi chinul mi-a fost constant până acum. Ceva mă gâdilă, dar nu pot vedea ce anume...
Un vierme! O mulţime! Se nasc şi se hrănesc din mine! Ce durere! Cât de grotesc! Ajutor!
Destul cu amintirile...

Posibilă Continuare B

Nu! Mai stai! Râmă trădătoare! A plecat! Presimt că va urma o stagnare intelectuală, nişte puncte de suspensie la capătul cărora se află trecerea unei perioade nemiloase de timp.
Întuneric... Părăsire... Nepăsare... Cei dragi şi-au renegat câteva lacrimi, după care m-au îngropat ca pe un gunoi! Viaţa nu e altceva decât un prânz cosmic la sfârşitul căruia eşti eliminat într-un WC existenţial. Vieţuim pentru a investi în noi, în corpul nostru, pe care sperăm să-l facem cât mai atrăgător, în minte. Cât suntem de ridicoli! Cu toţii avem acelaşi drum convergent, la capătul căruia se află o destinaţie incurabil de stupidă! Cine este atât de crunt încât să îşi aloce dreptul de a mă crea, pentru ca apoi să facă o bătaie de joc din viaţa mea?! Un singur lucru mă consolează. Poate că sunt atât de patetic încât să nu am nici măcar o conştiinţă concretă, poate că sufletul mi-e ridiculizat cu o gratuitate nemiloasă, însă nimic nu poate sta în calea revoltei, nimeni nu-mi opreşte fluxul turbat al invectivelor! În pofida bătăii de joc sunt liber! Fiinţă imbecilă, nu mă vei avea!
Acum realizez ce sunt eu de fapt, în ce anume am degenerat, sau mai bine zis, la ce origini m-am întors! Sigur că da! Eu sunt de fapt Vidul, un Neant care a cunoscut lumina soarelui doar pentru a-i simţi lipsa când se întoarce în culcuşul său! Sunt una dintre victimele războiului dintre Existenţă şi Nonexistenţă. Cea dintâi e reprezentată de încercarea Universului de a se extinde. Întrucât inamicul ei era mut şi invulnerabil, s-a gândit să-l tenteze cu o experienţă numită Viaţă. Astfel i-a descoperit slăbiciunea, rupând bucăţele din el pentru o perioadă scurtă. În momentul în care acest împrumut ia sfârşit, Neantul fărămiţat suferă cumplit şi e vulnerabil în faţa atacurilor. Eu sunt o parte din el. Nu-i de mirare că Vidul n-a luat nicio măsură până acum; scenariul e prea elaborat pentru a fi descifrat de unul din chinuitele lui fragmente!
Dacă nu mă înşel, în urma aflării acestui adevăr mi-am depăşit condiţia şi posed capacitatea de a lua legătura cu ceilalţi nefericiţi pentru a unifica tărâmul rănit al Neantului.
Mă concentrez dar nu se întâmplă nimic! Ar trebui să ajung în zona de-o ilegalitate metafizică, unde Existenţa negociază cu Nonexistenţa. Acolo voi revela tuturor celor trecuţi în Nefiinţă captivitatea întreţinută de simpla incapacitate de a realiza adevărul...
Este nenumărata mea încercare de a ajunge în acel tărâm. Cu siguranţă că procesul e prea dificil pentru a fi consumat în urma câtorva încordări ale minţii. Nu trebuie să-mi pierd speranţa, ci să cred în scenariul întrezărit...
Probabil că lupt de secole să-mi materializez visul, încep să cred că m-am înşelat. Dacă nu se va întâmpla ceva în curând voi fi ca şi înfrânt!

Posibilă Continuare B’

Probabil că lupt de secole să-mi materializez visul, încep să cred că m-am înşelat. Dacă nu se va întâmpla ceva în curând voi fi ca şi înfrânt...
Existenţă blestemată!

Posibilă Continuare B’’

Probabil că lupt de secole să-mi materializez visul, încep să cred că m-am înşelat. Dacă nu se va întâmpla ceva în curând voi fi ca şi înfrânt...
În sfârşit simt că sunt aproape de reuşită!
M-am apropiat foarte mult de uşa ce mă va propulsa în tărâmul visat! Trebuie să învăţ cum să folosesc cheia!
De această dată am reuşit! Poarta e deschisă! Câte suflete prizoniere în colivia monstruoasă a monotoniei! Câte fragmente de Neant chinuite de uşoarele sclipiri ale conştiinţei personale! Îi voi salva! Dar cum anume?
- Nici măcar nu trebuie să-ţi preocupi mintea cu această întrebare!
Nu-mi dau seama cine vorbeşte, întrucât nu e nimeni în decorul luminos al lumii hibride.
- Cine eşti?
- Sunt Z’, avatarul Existenţei şi Materiei.
Silueta transparentă a cărei prezenţă e trădată de indicele de refracţie se apropie:
- Îţi propun o înţelegere. Dacă vei accepta să ignori sufletele asimilate de Neant vei primi încă o dată darul vieţii. Plusez şi cu... Nemurirea!
Observând că ezit, continuă:
- Din momentul în care te-am rupt din Nimic nu-i mai aparţii, ci eşti un hibrid, copilul nostru! Aşadar n-are niciun rost să-ţi manifeşti o eventuală loialitate faţă de Vid.
- După suferinţele pe care le-am suportat îndrăzneşti să-mi propui un pact?
- Ar fi o greşeală să iei totul personal. Interpretează durerea precum plata în avans a unei experienţe iniţiatice.

Posibilă Continuare B’’ 1

- Ar fi o greşeală să iei totul personal. Interpretează durerea precum plata în avans a unei experienţe iniţiatice.
Sunt tentat. Deşi ura şi neîncrederea mă determină să atac cu sălbătăcie insolita creatură, îmi însuşesc perspectiva pragmatică. Acest război nu e al meu şi ar fi înţelept să fructific uriaşa oportunitate.
- Accept!
E incredibil cât de imperceptibil am fost încarnat şi trimis pe pământ să trăiesc încă o viaţă! Aşa multă bătaie de cap pentru un proces fulgerător!
S-au schimbat atât de multe... Mă plimb pe stradă ca un om obişnuit, însă nimeni nu are idee cât de fortificat şi special pot fi.
Vremea trece, dar puţin îmi pasă că secolele se revoltă din pricina intangibilităţii mele. Admir precum un turist cosmic evoluţia umanităţii şi schimbările societăţii. Deşi noutatea ar trebui să mă distreze, încetul cu încetul devin tot mai plictisit. Cu alte cuvinte, impresionabilitatea mi se atrofiază până la dispariţia totală, rezultatul fiind chinul monotoniei de care am fugit cu atâta disperare.
- Z’, blestemat să fii!

Posibilă continuare B’’ 2

- Ar fi o greşeală să iei totul personal. Interpretează durerea precum plata în avans a unei experienţe iniţiatice.
Repet şocat de jignire:
- ...plata în avans a unei experienţe iniţiatice...
Z’ crede că am rostit aceleaşi cuvinte ca semn al cugetării asupra ofertei sale, de aceea este luat prin surprindere de turbatele mele lovituri. Încearcă să mă rănească la rându-i, dar contraatacul nu-mi poate lovi Nimicul din care sunt constituit. Realizând ineficienţa unei lupte, încearcă să mă descurajeze:
- Nu vei afla niciodată cum să-i trezeşti pe ceilalţi, şi chiar dacă o vei face, nu ai nicio şansă împotriva Materiei!
- Rămâne de văzut!
Intru în sistemul ce s-a răspândit ca o molimă în jurul inimii Neantului şi-l desfiinţez într-o clipă, în pofida ameninţărilor lui Z’. Un număr dezarmant de spirite buimăcite şi recunoscătoare digerează cu lăcomie adevărul revoluţionar pe care i-l ofer.
- Consens al Vidului, ascultă-mă! Modul prin care putem îngenunchea Fiinţa e următorul: vom ucide tot ce are viaţă, iar în momentul în care sufletele vor cădea în braţele monotoniei, le vom trezi, unificând regatul fărămiţat al Neantului!
Legiunile interminabile de războinici metafizici se îndreaptă spre orice este însufleţit, în timp ce pateticii reprezentanţi ai Materiei înjunghie, săgetează şi lovesc vidul fiinţelor noastre! Nici măcar nu le acordăm atenţie.
Victoria se concretizează într-o Apocalipsă Totală!

Posibil Scenariu C

Nu! Mai stai! Râmă trădătoare! A plecat! Presimt că va urma o stagnare intelectuală, nişte puncte de suspensie la capătul cărora se află trecerea unei perioade nemiloase de timp. Iată că se întoarce, motiv pentru care îmi compromit în mod voluntar doza inutilă de meditaţie pentru găsirea unei soluţii iluzorii. Făptură divină, e a doua oară când îmi răspunzi chemării! Vreau să mă bucur de el cât mai am ocazia, de farmecul râmei...

Continue..

Filed Under: nuvele

mircea boboc

The Newest

EU SUNT COSMIC

FARMECUL RÂMEI

Categories

Advertise

Persoane interesate