DE MIRCEA BOBOC 
Farmecul râmei


  Astăzi sunt norocos! Mă bucur de vizita rară a unei râme ce şi-a depăşit condiţia, aventurându-se la adâncimile unde sunt prizonierul atemporalităţii! Aşa e, mi-e imposibil să estimez de cât timp sunt ascuns în seiful inutil al pământului... Dar iată-i striaţiile pline de farmec! Fiecare inel i se reflectă în mintea mea atrofiată precum o expoziţie interminabilă de minunăţii fără nume! Prin simpla prezenţă, făptura spulberă întunericul contopit cu mediul găunos al minţii mele. Cât e de superbă!
  Captivitatea blestemată a celei mai crunte forme de claustrofobie mi-a slăbit puterea simţurilor, reducându-mă la inconsistenţa unor gânduri vecine cu impersonalitatea. Nu există o materializare mai reuşită a suferinţei decât monotonia trăirilor. Încercările de a surprinde graniţele abstracte ale misteriosului mod de a anestezia conştiinţa sunt uzate şi ineficiente. E imposibil să mor încă o dată, nu?
  Mi-am umplut începutul eternităţii statice cu meditaţii, încercând să înţeleg cum e posibilă conservarea percepţiei după moarte. La fel cum afirmau doctorii şi psihologii, credeam că aşa ceva nu e cu putinţă. Am realizat apoi că Iadul nu trebuie interpretat dintr-o perspectivă arhaică, nici prea filosofică, ci digerat în sensul său cel mai simplist. Atunci care e Raiul în astfel de condiţii? Partenerul meu de afaceri mi-a mărturisit că după trecerea în nefiinţă doreşte să fie incinerat, iar cenuşa să îi fie împrăştiată de pe un munte. Acum realizez că simţurile sale vor gusta din omniprezenţa zborului feeric, contopit cu natura şi cu panoramele ei nemuritoare. Bastard norocos!
  Nu pleca! Frumuseţe târâtoare, mai stai! Arsenalul amintirilor mi-e suprasolicitat şi nu mai poate face faţă urâtului. Aşa... Mai aproape! Mulţumesc pentru prezenţa ta fermecătoare!
  Această durere inertă a eternităţii negative sugerează pe un ton veninos că nu e nimic mai rău ca nemişcarea intelectuală. Imobilitatea spiritului e pasivă ca suferinţă, dar chinuieşte mai bine decât o tortură pasională. Întotdeauna mi-am imaginat că zbuciumul desăvârşit e cel ce răneşte crunt şi în variate moduri. Ciudatul Infern îmi demonstrează că m-am înşelat profund: sunt distrus pentru veşnicie de clipele grele, gemene şi goale, care se ţin de mână, garantându-mi că nu-mi vor aduce niciodată ceva nou... O singură formă de suferinţă... 
  Am sentimentul că dacă mi s-ar oferi oportunitatea de a lua viaţa de la început, aş închide în buzunarul sufletului toate bogăţiile, fericirile şi succesele ce pot fi suportate de un muritor! Voinţa economisită e turbată după măcar o singură muşcătură din mărul suculent al Existenţei concrete! Dacă aş putea transmite un mesaj celor de deasupra, care se plâng de neajunsurile traiului, le-aş spune că sunt grotesc de mofturoşi! Mă auziţi?! Sunteţi zei! Vă invidiez cu sete din adâncul Eului împăienjenit! Măcar de-aş reuşi să gust din alt gen de durere, cea lumească, de care vă plângeţi voi! Blestemaţilor de deasupra, oare ce v-aţi face dacă aţi întrezări ce se află dincolo de marele mister, dacă aţi şti că voi, fulgii unici de zăpadă, veţi fi reduşi la un ansamblu incoerent de gânduri îngropate în pământ?
  Sunt atât de agitat! Oare plâng? E o depresie surdă şi nerostită, existentă într-o conştiinţă cu hotare slab delimitate de Nimic şi umplute precum o clătită cu serul sângeriu al alienaţiei mintale...
  Ce mă mai aşteaptă? O parte din mine deja e contopită cu pământul. Când mă gândesc cât de viu e solul unui cimitir regret că am călcat cu atâta nepăsare pe el, afundându-mi tălpile în ochii tăcuţi şi neputincioşi ai fiinţelor umane camuflate răbdător în nimicnicie! Acesta este şi destinul meu! Probabil că cineva constrâns de chemările naturii şi de lipsa de eleganţă se va uşura pe mine... Nu pot să accept aşa ceva! Ajutor! Mă sufoc... încă o dată! Întreaga veghe mi-e un lanţ de sufocări întreţinute de neputinţa de-a muri. O moarte absolută, asta vreau!...
  Nu! Mai stai! Râmă trădătoare! A plecat! Presimt că va urma o stagnare intelectuală, nişte puncte de suspensie la capătul cărora se afla trecerea unei perioade nemiloase de timp.
   

  Posibilă Continuare A


  Nu! Mai stai! Râmă trădătoare! A plecat! Presimt că va urma o stagnare intelectuală, nişte puncte de suspensie la capătul cărora se află trecerea unei perioade nemiloase de timp. Sau poate că voi apela totuşi încă o dată la încercata armată a amintirilor, organizând-o în vederea reprimării Urâtului.
  Chinul a început o dată cu nişte şoapte la o cină formală, cuvintele partenerului meu de afaceri:
  - Am investit toţi banii noştri în acţiuni caritabile.
  Observând lipsa mea de reacţie, continuă:
  - Sunt bătrân, la fel ca şi tine, bogăţia nu ne mai este folositoare. M-am gândit că vei fi de acord, de aceea nici nu te-am mai întrebat. Sunt sigur că te preocupă nişte relaţii bune cu misterioasele forţe ce ne aşteaptă după moarte!
  El râde dar uşoarele înţepături ale inimii îmi prevestesc ironia subiectului abordat de idiotul meu amic!
  - Te simţi bine? Te-ai schimbat îngrijorător de mult la faţă!
  Cad secerat de durere şi şoc! Nu mă pot mişca! Sunt dus la spital, unde-mi aud fiicele şi soţia ţipând:
  - Vă înşelaţi! Nu poate fi mort!
  Aşa e, nu sunt! Poate că am paralizat total, fără să am capacitatea de a vorbi!
  - Ne pare foarte rău... Am făcut tot ce-am putut.
  Doctori imbecili! Evident, prezint simptomele unei grave afecţiuni ce nu-mi oferă posibilitatea comunicării, dar... Dumnezeule! Nu prea mă pricep la medicină, însă ştiu că linia aparatului ce-mi monitorizează funcţiile vitale n-ar trebui să fie dreaptă! Ce se întâmplă cu mine?! Nu mă aude nimeni?! Trebuie să fie un coşmar...
  Sunt sfârşit de teamă, foame şi frig. Trupul mi-e înfiorător de alb, iar nişte nenorociţi se poartă cu mine de parcă aş fi un gunoi respingător:
  - Nu atinge chestia asta de mine!
  - În curând va veni familia să-l ia, nu mai fi aşa sensibilă!... Îţi fac cinste cu cina dacă-l săruţi.
  Asistenta care a primit oferta se schimonoseşte dezgustată, replicând cu ironie:
  - Mai bine nu!

  Ajung acasă, unde mă simt mai în largul meu. Cei dragi plâng, îngropându-mă în lacrimi:
  - De ce ne părăseşti?!
  E plăcut să fiu înconjurat de regretele lor sincere şi profunde. După ce fetele tac, fratele meu lansează timid o întrebare:
  - Ştiţi ceva despre testament?
  Nenorocitul!
  Atâtea nevoi fiziologice îmi zdrobesc conştiinţa fără să le pot răspunde solicitărilor!
  - A venit timpul!
  Ce timp? Terminaţi! Nu! Unde mă duceţi?!... Mă vor îngropa! Încă sunt viu! Nu puteţi face asta!
  Câteva cuvinte de bine despre mine, probabil prefăcute, după care privesc cerul pentru ultima oară, în decursul peregrinării spre fundul gropii!
  Întuneric... Nepăsare... Singurătate... Claustrofobie! Deşi sunt mort, am senzaţia că nu pot respira! Nu se va termina aşa, nu pot să-mi imaginez o monotonie etern de dureroasă!...
  A trecut mult timp de agonie. Poate că mă voi obişnui, deşi chinul mi-a fost constant până acum. Ceva mă gâdilă, dar nu pot vedea ce anume...
  Un vierme! O mulţime! Se nasc şi se hrănesc din mine! Ce durere! Cât de grotesc! Ajutor!
  Destul cu amintirile...

  Posibilă Continuare B


  Nu! Mai stai! Râmă trădătoare! A plecat! Presimt că va urma o stagnare intelectuală, nişte puncte de suspensie la capătul cărora se află trecerea unei perioade nemiloase de timp.
  Întuneric... Părăsire... Nepăsare... Cei dragi şi-au renegat câteva lacrimi, după care m-au îngropat ca pe un gunoi! Viaţa nu e altceva decât un prânz cosmic la sfârşitul căruia eşti eliminat într-un WC existenţial. Vieţuim pentru a investi în noi, în corpul nostru, pe care sperăm să-l facem cât mai atrăgător, în minte. Cât suntem de ridicoli! Cu toţii avem acelaşi drum convergent, la capătul căruia se află o destinaţie incurabil de stupidă! Cine este atât de crunt încât să îşi aloce dreptul de a mă crea, pentru ca apoi să facă o bătaie de joc din viaţa mea?! Un singur lucru mă consolează. Poate că sunt atât de patetic încât să nu am nici măcar o conştiinţă concretă, poate că sufletul mi-e ridiculizat cu o gratuitate nemiloasă, însă nimic nu poate sta în calea revoltei, nimeni nu-mi opreşte fluxul turbat al invectivelor! În pofida bătăii de joc sunt liber! Fiinţă imbecilă, nu mă vei avea!
  Acum realizez ce sunt eu de fapt, în ce anume am degenerat, sau mai bine zis, la ce origini m-am întors! Sigur că da! Eu sunt de fapt Vidul, un Neant care a cunoscut lumina soarelui doar pentru a-i simţi lipsa când se întoarce în culcuşul său! Sunt una dintre victimele războiului dintre Existenţă şi Nonexistenţă. Cea dintâi e reprezentată de încercarea Universului de a se extinde. Întrucât inamicul ei era mut şi invulnerabil, s-a gândit să-l tenteze cu o experienţă numită Viaţă. Astfel i-a descoperit slăbiciunea, rupând bucăţele din el pentru o perioadă scurtă. În momentul în care acest împrumut ia sfârşit, Neantul fărămiţat suferă cumplit şi e vulnerabil în faţa atacurilor. Eu sunt o parte din el. Nu-i de mirare că Vidul n-a luat nicio măsură până acum; scenariul e prea elaborat pentru a fi descifrat de unul din chinuitele lui fragmente!
  Dacă nu mă înşel, în urma aflării acestui adevăr mi-am depăşit condiţia şi posed capacitatea de a lua legătura cu ceilalţi nefericiţi pentru a unifica tărâmul rănit al Neantului.
  Mă concentrez dar nu se întâmplă nimic! Ar trebui să ajung în zona de-o ilegalitate metafizică, unde Existenţa negociază cu Nonexistenţa. Acolo voi revela tuturor celor trecuţi în Nefiinţă captivitatea întreţinută de simpla incapacitate de a realiza adevărul...
  Este nenumărata mea încercare de a ajunge în acel tărâm. Cu siguranţă că procesul e prea dificil pentru a fi consumat în urma câtorva încordări ale minţii. Nu trebuie să-mi pierd speranţa, ci să cred în scenariul întrezărit...
  Probabil că lupt de secole să-mi materializez visul, încep să cred că m-am înşelat. Dacă nu se va întâmpla ceva în curând voi fi ca şi înfrânt!


  Posibilă Continuare B’


  Probabil că lupt de secole să-mi materializez visul, încep să cred că m-am înşelat. Dacă nu se va întâmpla ceva în curând voi fi ca şi înfrânt...
  Existenţă blestemată!

  Posibilă Continuare B’’


  Probabil că lupt de secole să-mi materializez visul, încep să cred că m-am înşelat. Dacă nu se va întâmpla ceva în curând voi fi ca şi înfrânt...
  În sfârşit simt că sunt aproape de reuşită!
  M-am apropiat foarte mult de uşa ce mă va propulsa în tărâmul visat! Trebuie să învăţ cum să folosesc cheia!
  De această dată am reuşit! Poarta e deschisă! Câte suflete prizoniere în colivia monstruoasă a monotoniei! Câte fragmente de Neant chinuite de uşoarele sclipiri ale conştiinţei personale! Îi voi salva! Dar cum anume?
  - Nici măcar nu trebuie să-ţi preocupi mintea cu această întrebare!
  Nu-mi dau seama cine vorbeşte, întrucât nu e nimeni în decorul luminos al lumii hibride.
  - Cine eşti?
  - Sunt Z’, avatarul Existenţei şi Materiei.
  Silueta transparentă a cărei prezenţă e trădată de indicele de refracţie se apropie:
  - Îţi propun o înţelegere. Dacă vei accepta să ignori sufletele asimilate de Neant vei primi încă o dată darul vieţii. Plusez şi cu... Nemurirea!
  Observând că ezit, continuă:
  - Din momentul în care te-am rupt din Nimic nu-i mai aparţii, ci eşti un hibrid, copilul nostru! Aşadar n-are niciun rost să-ţi manifeşti o eventuală loialitate faţă de Vid.
  - După suferinţele pe care le-am suportat îndrăzneşti să-mi propui un pact?
  - Ar fi o greşeală să iei totul personal. Interpretează durerea precum plata în avans a unei experienţe iniţiatice.


  Posibilă Continuare B’’ 1


  - Ar fi o greşeală să iei totul personal. Interpretează durerea precum plata în avans a unei experienţe iniţiatice.
  Sunt tentat. Deşi ura şi neîncrederea mă determină să atac cu sălbătăcie insolita creatură, îmi însuşesc perspectiva pragmatică. Acest război nu e al meu şi ar fi înţelept să fructific uriaşa oportunitate.
  - Accept!
  E incredibil cât de imperceptibil am fost încarnat şi trimis pe pământ să trăiesc încă o viaţă! Aşa multă bătaie de cap pentru un proces fulgerător!
  S-au schimbat atât de multe... Mă plimb pe stradă ca un om obişnuit, însă nimeni nu are idee cât de fortificat şi special pot fi.
  Vremea trece, dar puţin îmi pasă că secolele se revoltă din pricina intangibilităţii mele. Admir precum un turist cosmic evoluţia umanităţii şi schimbările societăţii. Deşi noutatea ar trebui să mă distreze, încetul cu încetul devin tot mai plictisit. Cu alte cuvinte, impresionabilitatea mi se atrofiază până la dispariţia totală, rezultatul fiind chinul monotoniei de care am fugit cu atâta disperare.
  - Z’, blestemat să fii!

  Posibilă continuare B’’ 2


  - Ar fi o greşeală să iei totul personal. Interpretează durerea precum plata în avans a unei experienţe iniţiatice.
  Repet şocat de jignire:
  - ...plata în avans a unei experienţe iniţiatice...
  Z’ crede că am rostit aceleaşi cuvinte ca semn al cugetării asupra ofertei sale, de aceea este luat prin surprindere de turbatele mele lovituri. Încearcă să mă rănească la rându-i, dar contraatacul nu-mi poate lovi Nimicul din care sunt constituit. Realizând ineficienţa unei lupte, încearcă să mă descurajeze:
  - Nu vei afla niciodată cum să-i trezeşti pe ceilalţi, şi chiar dacă o vei face, nu ai nicio şansă împotriva Materiei!
  - Rămâne de văzut!
  Intru în sistemul ce s-a răspândit ca o molimă în jurul inimii Neantului şi-l desfiinţez într-o clipă, în pofida ameninţărilor lui Z’. Un număr dezarmant de spirite buimăcite şi recunoscătoare digerează cu lăcomie adevărul revoluţionar pe care i-l ofer.
  - Consens al Vidului, ascultă-mă! Modul prin care putem îngenunchea Fiinţa e următorul: vom ucide tot ce are viaţă, iar în momentul în care sufletele vor cădea în braţele monotoniei, le vom trezi, unificând regatul fărămiţat al Neantului!
  Legiunile interminabile de războinici metafizici se îndreaptă spre orice este însufleţit, în timp ce pateticii reprezentanţi ai Materiei înjunghie, săgetează şi lovesc vidul fiinţelor noastre! Nici măcar nu le acordăm atenţie.
  Victoria se concretizează într-o Apocalipsă Totală!

  Posibil Scenariu C


  Nu! Mai stai! Râmă trădătoare! A plecat! Presimt că va urma o stagnare intelectuală, nişte puncte de suspensie la capătul cărora se află trecerea unei perioade nemiloase de timp. Iată că se întoarce, motiv pentru care îmi compromit în mod voluntar doza inutilă de meditaţie pentru găsirea unei soluţii iluzorii. Făptură divină, e a doua oară când îmi răspunzi chemării! Vreau să mă bucur de el cât mai am ocazia, de farmecul râmei...
 

Continue..

Filed Under: